Episcopul Anton Coșa: Isus înviat, speranța noastră, nu înșală!

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
19 aprilie 2025 – Vatican News. În Anul Sfânt 2025, pe care Papa Francisc l-a pus sub semnul virtuții teologale a speranței, să învățăm de la cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus că, în timpurile pe care le trăim, încă întunecate de atâtea rele și năpaste, speranța o putem sorbi din întâlnirea personală și comunitară cu Isus cel Înviat: afirmă episcopul Anton Coșa, al diecezei romano-catolice de Chișinău, în R. Moldova, în Mesajul de Paști 2025, sub genericul ”Cristos, speranța mea, a înviat. Speranța nu înșală”.

Vă oferim aici Mesajul de Paști al episcopului Anton Coșa, mesaj publicat în scris și în video pe site-ul diecezei de peste Prut.

MESAJUL DE PAȘTI 2025
al Preasfințitului Anton Coșa, episcop de Chișinău

„Cristos, speranța mea, a înviat!” (Secvența de Paști) 
„Speranța nu înșală!” (Rom 5,5)

Iubiții mei frați și surori în Domnul, 
În miercurea din Octava Paștelui ne este propusă spre ascultare și meditare fragmentul din Evanghelia după sfântul Luca în care se relatează revelarea la Emaus a lui Isus cel Înviat celor doi ucenici care, dezamăgiți de moartea lui Mesia, au părăsit Ierusalimul. Happy end-ul relatării este precedat de o expresie care exprimă întreaga durere și deznădejde a tuturor discipolilor Mântuitorului: „Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri!” (Lc 24,21)

„Noi speram...” Însă au rămas înșelați în speranța lor aflând că Isus a fost condamnat și ucis pe lemnul crucii, că a fost înmormântat, iar la intrarea în mormânt a fost pusă o piatră mare pentru a fi înăbușit orice licăr de speranță. Înșelați în așteptările lor se îndepărtează de însuși izvorul speranței – de Ierusalim, de cruce, de Isus – și merg să caute speranța în altă parte.

Dar iată că Speranța li se alătură pe drum și le explică „toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27), ceea ce face să ardă inima în ei (cf. Lc 24,32). Și ce poate să aprindă mai bine o inimă dezamăgită decât speranța! Mai ales atunci când Cristos, care este speranța noastră, li se descoperă drept Cel Înviat; cel care a realizat trecerea – paștele – de la moarte la viață, cel care a eliberat nu doar Israelul, ci întreaga creație din robia păcatului; cel care, îmbrăcat în lumina nemuririi, întreabă: „Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?” (1Cor 15,55) Și această speranță li se descoperă nu oricum, ci la frângerea pâinii.

„Noi speram...” Și totuși, cei doi ucenici nu au sperat în zadar, pentru că, așa cum spune sfântul Paul, „speranța nu înșală” (Rom 5,5). Isus nu înșală! Și astfel, „niciunul din toate cuvintele bune pe care Domnul Dumnezeu le-a spus în toate Scripturile cele referitoare la Isus n-a rămas neîmplinit” (cf. Ios 23,14; Lc 24,32). Și bucuria împlinirii speranței prin învierea lui Isus dintre cei morți nu este o bucurie ce se păstrează spre propriul deliciu, ci este o bucurie ce trebuie vestită, pentru ca speranța să ajungă și la ceilalți. Așa că, „ridicându-se în același ceas, s-au întors la Ierusalim și au povestit cele de pe drum și cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii” (cf. Lc 24,33.35). Se împlinește astfel triumful definitiv al speranței care răzbate, împreună cu lumina învierii, din mormântul lăsat gol de Isus, biruitorul morții și crainicul vieții! Ca semn al speranței, învierea lui Isus este dovada cea mai sublimă a adevărului spus de romancierul francez Romain Roland: „Oricât ar fi noaptea de lungă, tot vin odată zorile”.

Iubiții mei frați și surori în Domnul, 
Ne aflăm în Anul Sfânt 2025, pe care Papa Francisc l-a pus sub semnul acestei virtuți teologale a speranței, iar pe fiecare dintre noi ne-a îndemnat să fim „pelerini ai speranței”. Pentru a fi cu adevărat astfel de pelerini, să-i luăm drept maeștri pe cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus și să învățăm de la ei că, mai presus de toate, în timpurile pe care le trăim, încă întunecate de atâtea rele și năpaste, speranța o putem sorbi din întâlnirea personală și comunitară cu Isus cel Înviat.

Ceea ce ne învață întâi de toate cei doi ucenici este să nu ne pierdem speranța îndepărtându-ne de Ierusalimul ceresc, al cărui chip pe pământ este sfânta Biserică. Parafrazându-l pe sfântul Ciprian de Cartagina, îndrăznesc să spun că „Extra Ecclesiam nulla spes – În afara Bisericii nu există speranță”, acea speranță care nu înșală, adică Isus cel Înviat.

O altă lecție pe care o putem desprinde din aventura celor doi ucenici este găsirea lui Isus, înviat și prezent în Biserica sa, în „toate Scripturile referitoare la el” (Lc 24,27). Nu în zadar scriitorul italian Aldo Cazzullo afirmă că „în Biblie există cuvinte de mare speranță, de la început până la sfârșit”, ceea ce face ca Sfânta Scriptură să fie cu adevărat Cartea speranței. De aceea, să nu lăsăm să treacă vreo zi în care să nu pe apropiem de Cel Înviat în cuvântul său, având speranța dată nouă de apostolul Iacob care ne asigură că, dacă ne vom apropia de Dumnezeu și el se va apropia de noi (Iac 4,8).

Prezent în Biserica sa și în cuvântul său, Isus cel Înviat mai este prezent și în frângerea pâinii, în preasfânta Euharistie și găsirea speranței în acest sacrament minunat este a treia lecție predată nouă de cei doi ucenici de la Emaus. Euharistia este, așa cum o numea deja sfântul Ignațiu de Antiohia, „medicamentul nemuririi”, a acelei nemuriri pe care Isus ne-a adus-o prin învierea sa din morți; este chezășia învierii noastre, după cum ne asigură Isus însuși: „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,54). De aceea, să răspundem cât mai des la îndemnul lui Isus: „Luați și mâncați, acesta este trupul meu... Luați și beți, acesta este sângele meu” (cf. Mt 26,26.28).

Dar pentru a fi pe deplin „pelerini ai speranței” nu este suficient să găsim izvorul speranței, pentru că a fi pelerin înseamnă a merge; și aici ajungem la a patra învățătură a discipolilor de la Emaus: să le împărtășim și altora bucuria de a fi plini de speranță, bucurie ce trebuie însoțită de un gest de iubire. Venerabila Chiara Lubich spunea că „Cel Înviat este cea mai mare dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de noi”. Fiind noi beneficiari ai acestei iubiri, să o dăruim mai departe și celor care fie nu o cunosc, fie s-au îndepărtat de ea, fie nu se pot bucura de ea din cauza grijilor și nevoilor.

Iubiții mei frați și surori în Domnul, 
În spiritul bucuriei care face iarăși să răsune pământul de marea veste „Cristos a înviat – Adevărat a înviat!” vă doresc tuturor un Paște plin de lumina speranței, de prospețimea credinței și de acțiunea iubirii.

Omnia in Christo! 

Cristos a înviat! 
 † Anton Coșa 
Episcop de Chișinău